Un diminutiv ce formeaza un veritabil oximoron cu taria de caracter desprinsa din 20 de ani de lectura. Fiica a unui mecanic, model al bolsevismului interbelic rus, Sonia reprezinta coloana vertebrala a unei povesti pe ale carei meandre Ludmila Ulitkaia ne poarta in decursul celor peste 100 de pagini.
Itinerariul incepe intr-o biblioteca din Sverdlovsk unde, cufundata cu placere in rutina ce o presupunea postul sau, protagonista il intalneste pe cel ce-i va deveni sot, Robert Viktorovici. Pictor de prima mana, acesta este surprins de contextul politico-istoric intr-un URSS ce nu „inghite” prea bine trecutul sau boem petrecut in Paris si il arunca in mocirla lagarelor anilor '20 ai secolului trecut. Cuplul este fortat de aceste circumstante sa isi schimbe domiciliul de cateva ori pana cand ajunge sa gaseasca, in Moscova, o casa ce va deveni polul centralizator al familei si implicit al actiunii. Astfel, fermentii ce ii lipseau barbatului, grupul de prieteni din aceeasi sfera ce se contureaza, discutiile sfarsite tarziu in noapte pe cele mai diverse teme: de la poezia rusa contemporana pana la „gigantul gandirii cu capul plesuv”, au ca punct comun acest lacas. Intre timp in context apare si fiica celor doi, Tania, care in prima instanta nu pare a mosteni nici atractia catre lectura a mamei si nici aerul aristocrat al tatalui. Pe fondul unei adolescente tipice, in care isi fac loc primele experiente sexuale, dar si tumultul sentimental, fata cunoaste la scoala o colega orfana. Iasia, o tanara poloneza care de la varsta de 12 ani renunta a-si mai aprecia trupul la adevarata valoare, este introdusa in casa Soniei si a lui Robert Viktorovici.
De aici, traiectoria rectilinie a naratiunii este intrerupta si viata cuplului se schimba ireversibil. Sotul si Iasia cad succesiv unul in mrejele celuilalt, cu atat mai mult cu cat poloneza se muta sub acelasi acoperis cu el, si intre ei se infiripa o poveste tipica pentru un autor rus. Fata iubeste la nebunie vecinatatea unui spirit liber iar barbatul gaseste in ea motorul unei noi etape artistice – cea care ii va desavarsi opera. Toate aceste lucruri nu trec nevazute de sotie si fiica, insa niciuna dintre ele nu are vreo reactie expansiva. In timp ce Tania priveste lucrurile din prisma tinerei egocentriste in care orice altceva ce nu are legatura cu ea e derizoriu, Soniecika priveste matur aceasta situatie pe care nu are de gand sa o lase sa ii scape de sub control si reactioneaza cu un puternic sentiment matern in directia Iasiei. Astfel, ea gaseste de cuviinta sa accepte situatia, cu atat mai mult cu cat are certitudinea din partea sotului ca aceste fapte nu vor afecta statutul dobandit in fata altarului. Finalul apoteotic este prezis de evacuarea din casa ce ii adapostise pe cei patru in decursul celor cativa ani. Prima care iese din tablou este Tania, care ia calea Petersburgului, dupa Aliosa, iubitul sau, pentru ca mai apoi sa aflam de ea ca s-a stabilit in Elvetia. Urmatorul este Robert Viktorovici care sufera un atac cerebral in patul din atelier alaturi de amanta sa. Pentru ca ultima care sa plece sa fie fata orfana ce se va stabili in Paris si va deveni sotia unui instarit tanar francez.
Finalul ne surprinde o batrana care refuza cat se poate de natural invitatiile in Elvetia sau in Franta de la cele doua fete si care prefera sa astepte primavara pentru a putea merge la mormantul sotului cu cateva flori albe.
Ludmila Ulitkaia, Soniecika, ed. Humanitas, 2004, trad. din lb. rusa de Gabriela Russo.
“Am pierdut ce era mai important. Credinta.” Sunt cuvintele baiatului de 15 ani ce pe parcursul unui an a schimbat climatul calm al caminului din Sighet cu teroarea lagarelor Auschwitz, Buna si Buchenwald. Daca prefata nu ne-ar avertiza de veridicitatea faptelor ce ni se vor perinda pe parcursul celor 130 de pagini am crede ca avem de a face cu un parcurs initiatic pe taramurile macabrului. Descoperim astfel, o data in plus, teroarea, cruzimea si lugubrul in cele mai pure forme ale sale si in cele mai negre ipostaze ale conditiei umane.
